Catehismul Bisericii Catolice
LOS ȘAPTE SACRAMENTE ale BISERICII
1210 Sacramentele Noii Legi au fost instituite de Hristos și sunt șapte, și anume Botezul, Confirmarea, Euharistia, Penitența, Ungerea bolnavilor, Ordinul preoțesc și Căsătoria. Cele șapte sacramente corespund tuturor etapelor și tuturor momentelor importante din viața creștinului: ele dau naștere și creștere, vindecare și misiune vieții de credință a creștinilor. Există aici o anumită similitudine între etapele vieții naturale și etapele vieții spirituale (cf. Sf. Toma de Aquino, Summa theologiae 3, q. 65, a.1, c).
1211 În urma acestei analogii, ei va explica mai întâi cele trei sacramente ale inițierii creștine (primul capitol), apoi sacramentele vindecării (capitolul al doilea), în cele din urmă, sacramentele care sunt în slujba comuniunii și misiunii credincioșilor (capitolul al treilea). Cu siguranță, această ordine nu este singura posibilă, dar ne permite să vedem că sacramentele formează un organism în care fiecare sacrament particular își are locul său vital. În acest organism, Euharistia ocupă un loc unic, ca „sacrament al sacramentelor”: „toate celelalte sacramente îi sunt ordonate până la sfârșitul său” (Sfântul Toma de Aquino, Summa theologiae 3, q. 65, a. 3, c).
SACRAMENTUL BOTEZULUI
1213 Sfântul Botez este fundamentul întregii vieți creștine, portalul vieții în spirit („vitae spiritualis ianua” ) și ușa care deschide accesul la celelalte sacramente. Prin Botez suntem eliberați de păcat și regenerați ca copii ai lui Dumnezeu, devenim membri ai lui Hristos și suntem încorporați în Biserică și facem participanți la misiunea ei (cf Conciliul din Florența: DS 1314; CIC, can 204,1; 849; CCEO 675,1): Baptismus est sacramentum regenerationis per aquam in verbo „(„ Botezul este sacramentul noii nașteri prin apă și cuvânt „: Catehismul roman 2,2,5).
1214 Acest sacrament primește numele Botezului datorită caracterului ritului central prin care este sărbătorit: botez (baptizein în greacă) înseamnă „a scufunda”, „a pune în apă”; „scufundarea” în apă simbolizează actul de îngropare a catehumenului în moartea lui Hristos, de unde el iese prin înviere cu El (cf. Rm 6,3-4; Col 2,12) ca „creatură nouă” (2 Co 5,17; Ga 6,15). id = „0f53ffc817”> SACRAMENTUL CONFIRMĂRII
1285 Cu Botezul și Euharistia, Sacramentul Confirmării constituie ansamblul „sacramentelor de inițiere creștină „, a cărei unitate trebuie să fie protejată. Prin urmare, este necesar să le explicăm credincioșilor că primirea acestui sacrament este necesară pentru deplinătatea harului botezului (cf. Ritualul Confirmării, Prenotadnos 1). Într-adevăr, cei botezați „sunt legați de Taina Confirmării mai intim de Biserică și îmbogățiți cu o putere specială a Duhului Sfânt. În acest fel sunt obligați în continuare, ca martori autentici ai lui Hristos, să extindă și să apere credința cu cuvintele și lucrările sale „(LG 11; cf. Ritualul confirmării, dați-ne 2):
1286 În Vechiul Testament, profeții au anunțat că Duhul Domnului va sta pe Mesia așteptat (cf. Is 11,2 ) să își îndeplinească misiunea mântuitoare (cf. Lc 4,16-22; Is 61,1). Coborârea Duhului Sfânt asupra lui Isus în Botezul său de către Ioan a fost semnul că El era cel care urma să vină, Mesia, Fiul lui Dumnezeu (Mt 3,13-17; Ioan 1,33-34). Acordat prin lucrarea Duhului Sfânt, întreaga sa viață și toată misiunea sa se desfășoară în comuniune totală cu Duhul Sfânt pe care Tatăl i-l dă „fără măsură” (Ioan 3,34).
SACRAMENTUL EUCARISTIEI
1322 Sfânta Euharistie culminează cu inițierea creștină. Cei care au fost ridicați la demnitatea preoției regale prin Botez și mai profund configurați la Hristos prin Confirmare, participă prin Euharistie cu întreaga comunitate la jertfa Domnului.
1323 „Mântuitorul nostru, la Cina cea de Taină, noaptea în care a fost predat, a instituit Sacrificiul euharistic al trupului său și al sângelui său pentru a perpetua timp de secole, până la întoarcerea sa, sacrificiul crucii și astfel încredințează iubitului său Soț, Bisericii, memorialul morții sale și înviere, sacrament al evlaviei, semn al unității, legătura iubirii, banchetul pascal în care este primit Hristos, sufletul este plin de har și ni se dă un angajament al gloriei viitoare „(SC 47).
1324 Euharistia este „sursa și vârful întregii vieți creștine” (LG 11). „Celelalte sacramente, precum și toate slujirile și lucrările ecleziale ale apostolatului, sunt unite Euharistiei și sunt rânduite ei.Sfânta Euharistie, de fapt, conține tot binele spiritual al Bisericii, adică Hristos însuși, Paștele nostru „(PO 5).
SACRAMENTUL POCANȚĂ ȘI RECONCILIERE
1422 „Cei care se apropie de sacramentul pocăinței obțin iertare din mila lui Dumnezeu pentru păcatele lor săvârșite împotriva Lui și, în același timp, se împacă cu Biserica, pe care au jignit-o cu păcatele tale. Ea îi îndreaptă spre convertire cu dragostea, exemplul și rugăciunile ei „(LG 11).
1423 Se numește sacramentul convertirii, deoarece îndeplinește în mod sacramental chemarea lui Isus la convertire (cf. Mc 1,15), întoarcerea către Tatăl (cf. Lc 15,18) de la care omul s-a întors din cauza păcatului.
Se numește sacramentul pocăinței, deoarece consacră un proces personal și eclezial de convertire, pocăință și reparare din partea păcătoșilor. Creștin.
1424 Se numește sacramentul mărturisirii, deoarece declararea sau manifestarea, mărturisirea păcatelor în fața preotului, este un element esențial al acestui sacrament. Într-un sens profund, acest sacrament este, de asemenea, o „mărturisire”, recunoaștere și lauda sfințeniei lui Dumnezeu și a îndurării sale față de omul păcătos.
Se numește sacramentul iertării deoarece, prin absoluția sacramentală a preotului, Dumnezeu acordă „iertarea și pacea” pocăitoare (Ritual of Penance, 46, 55).
A fost numit Taina împăcării pentru că dă păcătosului dragostea lui Dumnezeu care împacă: „Să vă împăcați cu Dumnezeu” (2 Corinteni 5, 20). Cei care trăiesc din dragostea milostivă a lui Dumnezeu sunt gata să răspundă chemării Domnului: „Mergeți mai întâi să vă împăcați cu fratele vostru” (Mt 5,24).
SINGURAREA BOLILOR
1499 „Cu Ungerea sacră a bolnavilor și cu rugăciunea preoților, întreaga Biserică încredințează bolnavilor suferința și Domnul slăvit să-i ușureze și să-i mântuiască. El chiar îi încurajează să se alăture în mod liber în pasiunea și moartea lui Hristos și să contribuie, astfel, spre binele Poporului lui Dumnezeu „(LG 11).
1500 Boala și suferința au fost întotdeauna printre cele mai grave probleme care afectează viața umană. În boală, omul își experimentează neputința, limitele și finitudinea. Fiecare boală ne poate face să vedem moartea.
1501 Boala poate duce la angoasă, la retragere în sine, uneori chiar la disperare și rebeliune împotriva lui Dumnezeu. De asemenea, poate face persoana mai matură, o poate ajuta să discearnă în viața sa ceea ce nu este esențial pentru a se îndrepta spre ceea ce este esențial. De foarte multe ori, boala duce la o căutare a lui Dumnezeu, o întoarcere la El.
SACRAMENTUL ORDINULUI
1536 Ordinea este sacramentul datorită căruia misiunea încredințată de Hristos apostolilor săi continuă să fie exercitată în Biserică până sfârșitul timpului: este, așadar, sacramentul slujirii apostolice. Acesta cuprinde trei grade: episcopatul, presbiteratul și diaconatul.
.
1537 Cuvântul Ordin desemna, în antichitatea romană, corpuri constituite în sens civil, în special corpul celor care guvernează. Ordinatio desemnează integrarea într-un ordo. În Biserică există corpuri constituite pe care Tradiția, nu fără fundamente în Sfânta Scriptură (cf. Hb 5,6; 7,11; Ps 110,4), le cheamă din cele mai vechi timpuri cu numele de taxeis (în greacă), de ordini ( în latină): astfel liturgia vorbește despre ordo episcoporum, ordo presbyterorum, ordo diaconorum. Alte grupuri primesc, de asemenea, acest nume de ordo: catecumeni, fecioare, soți, văduve. sau un sacrament. Astăzi cuvântul ordinatio este rezervat actului sacramental care încorporează ordinea episcopilor, preoților și diaconilor și care depășește o simplă alegere, numire, delegare sau instituție de către comunitate, deoarece conferă un dar al Duhului Sfânt care permite exercitarea o „putere sacră” (sacra potestas) (cf LG 10) care poate veni numai de la Hristos, prin Biserica sa. Hirotonia este numită și consecratio, deoarece este o „separare” și o „investiție” de către Hristos însuși pentru Biserica sa. „Impunerea mâinilor” episcopului, împreună cu rugăciunea consacrativă, constituie semnul vizibil al acestei sfințiri.
SACRAMENTUL CĂSĂTORIEI
1601 „Alianța matrimonială, prin care bărbatul și femeia constituie între ei un Un consorțiu de-a lungul vieții, ordonat prin natura sa naturală spre binele soților și către generarea și educarea descendenților, a fost ridicat de Hristos Domnul nostru la demnitatea de sacrament printre cei botezați ”(CIC can. 1055, §1).
1602 Sfânta Scriptură se deschide cu relatarea despre creația bărbatului și a femeii după chipul și asemănarea lui Dumnezeu (Gn 1,26-27) și se închide cu viziunea „căsătoriei Mielului” (Ap 19,9 ; cf. Ap 19,7).De la o extremă la alta, Scriptura vorbește despre căsătorie și „misterul” ei, despre instituția și despre semnificația pe care i-a dat-o Dumnezeu, originea și sfârșitul ei, diferitele sale realizări de-a lungul istoriei mântuirii, despre dificultățile lor născute din păcat și din reînnoire „în Domnul” (1 Cor 7:39), totul din perspectiva Noului Legământ al lui Hristos și al Bisericii (cf. Ef 5,31-32).
1603 „Comunitatea intimă a vieții conjugale și dragostea este întemeiată de Creator și prevăzută cu propriile ei legi. Dumnezeu însuși este autorul căsătoriei „(GS 48,1). Vocația la căsătorie este înscrisă în însăși natura bărbatului și a femeii, așa cum au venit din mâna Creatorului. Căsătoria nu este o instituție pur umană, în ciuda numeroaselor variații pe care le-a suferit de-a lungul secolelor în diferite culturi, structuri sociale și atitudini spirituale. Aceste diversități nu ar trebui să te facă să uiți de caracteristicile tale comune și permanente. În ciuda faptului că demnitatea acestei instituții nu este întotdeauna revelată cu aceeași claritate (cf. GS 47,2), există în toate culturile un anumit sentiment al măreției uniunii matrimoniale. „Mântuirea persoanei și a societății umane și creștine este strâns legată de prosperitatea comunității conjugale și familiale” (GS 47.1).
1604 Dumnezeu care a creat omul din iubire, la chemat și la iubire, vocație fundamentală și înnăscută a fiecărei ființe umane. Pentru că omul a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu (Gn 1,2), care este Iubire (cf. 1 Jn 4,8,16). După ce Dumnezeu i-a creat bărbați și femei, dragostea lor reciprocă devine imaginea iubirii absolute și infailibile cu care Dumnezeu iubește pe om. Această iubire este bună, foarte bună, în ochii Creatorului (cf. Gen 1:31). Iar această dragoste pe care Dumnezeu o binecuvântează este destinată să fie roditoare și să se realizeze în lucrarea comună de îngrijire a creației. „Și Dumnezeu i-a binecuvântat și le-a spus:„ Fii roditor și înmulțește-te, umple pământul și supune-l ”” (Gn 1,28).
1605 Scriptura sacră afirmă că bărbatul și femeia au fost creați unul pentru altul: „El nu este bine ca omul să fie singur ”(Gen 2,18). Femeia, „carne din trupul său” (cf. Gn 2,23), egala sa, creatura cea mai asemănătoare cu bărbatul însuși, îi este dat de Dumnezeu ca „ajutor” (cf Gn 2,18), reprezentându-l astfel pe Dumnezeu care este „ajutorul” nostru (cf. Ps 121,2). „Din acest motiv, un bărbat își lasă tatăl și mama și este unit cu soția și devin un singur trup” (cf. Gen 2, 18-25). Că aceasta înseamnă o unire infailibilă a celor două vieți ale lor, Domnul însuși arată amintind ce a fost „la început”, planul Creatorului (cf. Mt 19, 4): „Deci nu mai sunt doi, ci un singur trup” (Mt 19 , 6).
Puteți găsi informații mai detaliate în Catehismul Bisericii Catolice.