Noțiunea de film d” auteur s-a născut în Franța în anii 1950 când criticii influențați de teoriile lui Louis Delluc, Alexandre Astruc și André Bazin, care au constituit următoarea Nouvelle Vague – în special François Truffaut – și-a numit dorința de cinematograf care rupe academicismul bătrânilor lor (de exemplu Jean Delannoy și Claude Autant-Lara) și inspirat de cineaști americani precum Alfred Hitchcock, Howard Hawks și John Ford. Într-un articol din Cahiers du cinéma din 1955 în care îl evocă pe Ali Baba de Jacques Becker, Truffaut definește conceptul teoretic de „politique des auteurs” care constă în studierea unui film ca fiind continuarea alegerilor estetice ale unui cineast și nu ca o lucrare complet separată, atribuibilă unui gen sau unei povești precise. În consecință, a fi autor înseamnă că regizorul are autoritate deplină asupra filmelor sale. El depășește constrângerile tehnice pentru a-și defini propriul stil. Prin urmare, autorul este, potrivit lui Truffaut, cel care marchează în lucrările sale motive originale care îi aparțin numai lui însuși și nimanui. Acest concept, dominant în discursul critic francez din anii 1960, face din regizor singurul creator în detrimentul scenaristului sau co-scenaristului, producătorului și echipei tehnice. Această viziune este contestată și văzută respinsă din anii 1990, în special de criticul franco-american Noël Burch, care consideră că este prea limitată și concentrată în mod unic asupra formei.
În Germania, filmul d „auteur este reprezentat în special prin mișcarea New German Cinema (Rainer Werner Fassbinder, Werner Herzog, Wim Wenders etc.). Potrivit acestora, regizorul trebuie să-și marcheze viziunea și stilul în opera sa, în același mod ca un scriitor din domeniul literatură: este metafora „stiloului-cameră”. Prin urmare, filmul trebuie considerat mai degrabă ca opera unui autor, decât ca un simplu produs de divertisment fabricat de „fabrica de vise” de la Hollywood. Termenul „auteur” este folosit astăzi în Engleză pentru a desemna regizori care au un stil propriu sau o viziune distinctă.
În Regatul Unit, ideea filmului d „auteur s-a născut și în anii 1950, împreună cu criticii-realizatori ai revistei Sequence , admirativ pentru opera lui Jean Vigo și Jacques Prévert și apropiat de genul Jeunes s en colère. Karel Reisz, Lindsay Anderson și Tony Richardson, fondatorii cinematografiei gratuite, solicită refondarea unui cinematograf care să rupă cu manopera convențională a producțiilor majoritare britanice. Producțiile derivate din acesta vor să fie mai autentice, singulare și ancorate într-o anumită realitate socială. Când a fost lansat Free Cinema în 1956, Reisz a declarat: „Lucrăm în afara cadrului obișnuit al industriei și avem în comun preocupări sociale pe care încercăm să le exprimăm în filmele noastre”. Prin urmare, autorul este un creator independent marcat pentru angajamentul său și acutitatea perspectivei sale asupra societății.
În Europa de Est, unii tineri autori, recunoscuți în sfera internațională pentru stilul lor inovator sau acuratețea lor socială observație, a început să apară în anii 1960, odată cu calmarea temporară a guvernanței în unele state comuniste și reluarea relativă a comitetelor de cenzură (Noul Val Cehoslovac, Noul Cinema Polonez etc.).
În Statele Unite la la sfârșitul anilor 1960, realizatorii noii generații s-au recunoscut în conceptul de auteur definit de Truffaut și au profitat de criza financiară din cadrul studiourilor mari pentru a prelua puterea acolo și pentru a se pune în centrul concepției și producției de filme, un poziție de care fuseseră privați anterior. Regizorii New Hollywood revendică apoi autoritatea totală asupra operelor cinematografice ale căror modele au modelat punctul de vedere artistic. Au încercat în acest fel să afirme coerența stilului lor.
În Danemarca, în anii ’90, creatorii Dogme95 au întreprins un proces radical de refondare a filmului „auteur”.