În timp ce unele studii spun că majoritatea oamenilor își pot ține respirația timp de 30 de secunde sau poate cel puțin câteva minute, Aleix Segura Vendrell din Spania, cel mai recent deținător al recordului Guinness, l-a ținut timp de 24 de minute și 3 secunde în timp ce plutea într-o piscină din Barcelona.
Nu vă rușinați dacă vă nici măcar nu se poate apropia de priceperea pulmonară a Segurei Vendrell. Abilitatea de a vă ține respirația este conectată.
Segura Vendrell a atins recordul cu ajutorul a ceea ce este cunoscut sub numele de asistență pentru oxigen. El a respirat oxigen pur pentru o anumită perioadă de timp înainte de a-și începe plutitorul extins – în esență hiperventilant, umplându-și plămânii cu oxigen.
Funcția pulmonară – și menținerea respirației – variază foarte mult de la individ la individ, spune Clayton Cowl, președinte de medicină preventivă a muncii și aerospațială la Clinica Mayo din Rochester, Minnesota.
Tipurile de corp și genul pot influența funcția pulmonară. De exemplu, studiile au arătat că persoanele cu trunchiuri mai scurte au tendința de a avea funcții pulmonare mai scăzute decât cele cu trunchiuri mai lungi. Femeile au volume pulmonare care sunt cu 10-12 procente mai mici decât bărbații, deoarece cutia toracică este de obicei mai mică.
În timpul procesului normal de respirație, oxigenul este preluat și dioxidul de carbon este expirat. Procesul este automat, are loc de mii de ori pe zi. Reținerea respirației face ca dioxidul de carbon, care este în esență un produs rezidual, să se acumuleze fără nicăieri. Cu cât reținerea este mai lungă, cu atât este mai probabil ca persoana să experimenteze spasme puternice și dureroase ale diafragmei și ale mușchilor dintre coaste pe măsură ce dioxidul de carbon se acumulează în sânge. Suportul respirației devine ușor. Nivelurile ridicate de dioxid de carbon – nu un nivel scăzut de oxigen – explică simptomele experimentate prin reținerea respirației, spune Cowl.
„Este ca o narcoză cu dioxid de carbon” – o stare aproape narcotică, spune el.
Parametrii reținerii respirației sunt dictați în primul rând de procese cu cabluri dure, potrivit Cowl. Receptorii chimici din medula oblongată a creierului (o parte a trunchiului cerebral) acționează într-un mod similar cu termostatul pentru o răcire centrală Când dioxidul de carbon atinge un anumit nivel în fluxul sanguin, receptorii „declanșează creierul să spună„ Am nevoie să respir ””, spune Cowl.
Un alt proces înnăscut este reflexul Hering-Breuer, care ajută la prevenirea suprainflației plămânilor. O respirație profundă declanșează reflexul, determinând declanșarea anumitor receptori de întindere din plămâni. Receptorii trimit semnale către centrul respirator al creierului, spunându-i să suprime respirația – pentru că deja ați inspirat.
Dar și psihologia joacă un rol crucial. „Puteți spune în mod voluntar„ Îmi voi ține respirația mai mult decât o respirație obișnuită ”și, procedând astfel, vă puteți antrena pentru a face respirații din ce în ce mai lungi”, spune Cowl.
se pare că oamenii precum Segura Vendrell, care este scafandru, și alte persoane care se angajează în scufundări libere, par să-și poată ține respirația pentru perioade de timp deosebit de lungi – patru până la opt minute sau mai mult, chiar și fără a respira oxigen în prealabil – în timp ce coboară până la adâncimi de până la 700 de picioare.
Acesta este un răspuns voluntar antrenat, spune Cowl, dar „la nivel celular, nu este clar cum cineva este capabil să facă acest lucru fiziologic”. Bănuiește că poate însemna că scafandrii „tolerează mental simptomele mai mult timp”.
Înotătorii olimpici par să poată parcurge distanțe mari fără să respire, dar acest lucru se datorează în primul rând condiționării aerobe, spune Cowl. sunt mai eficienți în introducerea oxigenului în țesut și extragerea dioxidului de carbon. Acest lucru le permite să respire mai eficient și, potențial, să-și îmbunătățească reținerea respirației.
Doar a fi în apă poate conferi capacitate suplimentară de reținere a respirației. Toate mamiferele au ceea ce este cunoscut sub numele de reflex de scufundare. Reflexul involuntar este cel mai evident – și pronunțat – la mamiferele acvatice, cum ar fi balenele și focile. Dar oamenii au și acest reflex. Scopul pare să fie conservarea oxigenului care este stocat în mod natural în întregul corp, conform unui studiu.
Când un mamifer se aruncă în apă, ritmul cardiac încetinește, iar capilarele extremităților, cum ar fi brațele și picioarele – sau flipurile – se restrâng. Sângele și oxigenul sunt redirecționate către organele interne reflexul ajută animalele de scufundare să anuleze nevoia de a respira, ceea ce înseamnă că pot rămâne sub apă mai mult timp.
Nu este clar de ce s-a dezvoltat reflexul, dar o înțelegere suplimentară ar putea extinde limitele performanței umane.