Ironie (Română)

Noua Enciclopedie Princetonă de Poezie și Poetică distinge între următoarele tipuri de ironie:

• Ironie clasică: Referindu-se la origini de ironie în comedia greacă veche și modul în care retoricienii clasici și medievali au delimitat termenul.
• Ironia romantică: o formă de ficțiune conștientă de sine și autocritică.
• Ironia cosmică: Un contrast între absolut și relativ, general și individual, pe care Hegel l-a exprimat prin sintagma „general al lumii”.
• Ironia verbală: o contradicție între sensul declarat al unei afirmații și semnificația intenționată
• Ironia situațională: disparitatea intenției și a rezultatului; atunci când rezultatul unei acțiuni este contrar celor dorite sau efect așteptat.
• Ironie dramatică și ironie tragică: o disparitate de conștientizare între un actor și un observator: atunci când cuvintele și acțiunile posedă o semnificație pe care ascultătorul sau publicul o înțelege, dar vorbitorul sau personajul nu; de exemplu când un personaj îi spune altuia „Te voi vedea mâine!” când publicul (dar nu personajul) știe că personajul va muri înainte de dimineață. Este cel mai adesea folosit atunci când autorul determină un personaj să vorbească sau să acționeze eronat, din ignoranța unei părți a adevărului de care este conștient publicul. Într-o ironie tragică, publicul știe că personajul face o greșeală, la fel cum personajul o face.

Ironia verbală

Conform unui glosar de termeni literari de Abrams și Harpham,

Ironia verbală este o afirmație în care sensul pe care îl folosește un vorbitor este net diferită de semnificația care se exprimă aparent. O afirmație ironică implică de obicei exprimarea explicită a unei atitudini sau a unei evaluări, dar cu indicații în situația generală de vorbire că vorbitorul intenționează o atitudine sau o evaluare foarte diferită și adesea opusă.

Ironia verbală se distinge de ironia situațională și ironia dramatică prin faptul că este produsă intenționat de vorbitori. De exemplu, dacă un om exclamă: „Eu nu sunt supărat!”, Dar dezvăluie o stare emoțională supărată prin vocea sa în timp ce încearcă cu adevărat să pretindă că „nu este supărat, nu ar fi o ironie verbală în virtutea manifestării sale verbale (ea ar fi totuși o ironie situațională). Dar dacă același vorbitor a spus aceleași cuvinte și ar intenționa să comunice că este supărat susținând că nu este, rostirea ar fi o ironie verbală. Această distincție ilustrează un aspect important al ironiei verbale – vorbitorii comunică propoziții implicite care sunt în mod intenționat contradictorii cu propozițiile conținute în cuvintele în sine. Există, totuși, exemple de ironie verbală care nu se bazează pe a spune contrariul a ceea ce înseamnă cineva și există cazuri în care există toate criteriile tradiționale ale ironiei și enunțarea nu este ironică.

un exemplu clar din literatură, în discursul lui Shakespeare „Iulius Caesar”, discursul lui Mark Antony după asasinarea lui Caesar pare să-i laude pe asasini, în special pe Brutus („Dar Brutus spune că a fost ambițios; / Și Brutus este un om onorabil”), în timp ce condamnându-i de fapt. „Nu” ne lasă nici o îndoială cu privire la cine este ambițios și cine este onorabil. Adevărul literal al ceea ce este scris se confruntă cu adevărul perceput a ceea ce „înseamnă să dezvăluie efectul, care este o ironie pe scurt”.

Similele ironice sunt o formă de ironie verbală în care un vorbitor intenționează să comunică opusul a ceea ce înseamnă. De exemplu, următoarele simile explicite încep cu formarea înșelătoare a unei afirmații care înseamnă A, dar care transmite în cele din urmă semnificația nu A:

• la fel de moale ca concretul
• la fel de limpede ca noroiul
• la fel de plăcut ca un canal rădăcină
• „la fel de plăcut și relaxat ca un șarpe cu zgomot” (Kurt Vonnegut de la Micul dejun al Campionilor)

Ironia este recunoscută în fiecare caz numai prin utilizarea cunoașterii conceptelor sursă (de exemplu, că noroiul este opac, că chirurgia canalului radicular este dureroasă) pentru a detecta o incongruență.

Ironie și sarcasm verbal

O cantitate destul de mare de confuzie a înconjurat problema relației dintre ironie verbală și sarcasm.

Fowler „A Dictionary of Modern English Usage afirmă:

Sarcasmul nu implică neapărat ironie, iar ironia nu are adesea atingeri de sarcasm.

Acest lucru sugerează că cele două concepte sunt legate, dar pot fi considerate separat.Intrarea pentru sarcasm a Dicționarului englez Oxford nu menționează ironia, dar intrarea ironiei include:

O figură de stil în care sensul dorit este opus celui exprimat de cuvintele folosite; luând de obicei forma sarcasmului sau a ridiculizării în care expresiile laudative sunt folosite pentru a implica condamnare sau dispreț.

Enciclopedia Britannica are „Ironia non-literară este adesea numită sarcasm”; în timp ce intrarea în dicționarul Webster este:

Sarcasm: 1: un ascuțit și adesea satiric sau enunț ironic conceput pentru a tăia sau a da durere. 2 a: un mod de înțelepciune satirică în funcție de efectul său asupra limbajului amar, caustic și adesea ironic, care este de obicei îndreptat împotriva unui individ.

Partridge in Utilizarea și abuzul ar separa complet cele două forme de vorbire:

Ironia nu trebuie confundată cu sarcasmul, care este direct: sarcasmul înseamnă exact ceea ce spune, dar într-o manieră ascuțită, caustică, …

Psihologul Martin, în Psihologia umorului, este destul de clar că ironia este locul în care „sensul literal este opus celor intenționate” și sarcasmul este „ umor agresiv care provoacă distracție „. Are următoarele exemple: pentru ironie folosește enunțul „Ce zi frumoasă” când plouă. Pentru sarcasm, el îl citează pe Winston Churchill, despre care se presupune că a spus, când i-a spus Bessie Braddock că era beat, „Dar voi fi treaz dimineața și vei fi totuși urât”, ca fiind sarcastic, în timp ce nu spune opusul a ceea ce se intenționează.

Cercetătorii în psihologie Lee și Katz au abordat problema direct. Au descoperit că ridiculizarea este un aspect important al sarcasmului, dar nu și al ironiei verbale în general. După această relatare, sarcasmul este un anumit tip de critică personală adresată unei persoane sau unui grup de persoane care încorporează ironie verbală. De exemplu, o femeie îi raportează prietenului său că, mai degrabă decât să meargă la un medic pentru a-i trata cancerul, a decis să vadă un vindecător spiritual. Ca răspuns, prietena ei spune sarcastic: „Oh, strălucită, ce idee ingenioasă, că„ te va vindeca cu adevărat. ”Prietenul ar fi putut răspunde și cu orice număr de expresii ironice care nu ar trebui etichetate ca sarcasm exact, dar totuși au multe elemente împărtășite cu sarcasmul.

Majoritatea cazurilor de ironie verbală sunt etichetate de subiecții cercetării ca fiind sarcastice, sugerând că termenul de sarcasm este utilizat pe scară mai largă decât sugerează definiția sa tehnică. Unii teoreticieni psiholingvistici sugerează că sarcasm („O idee grozavă!”, „Am auzit că lucrează bine.”), hiperbolă („Aceasta este cea mai bună idee pe care am auzit-o de ani de zile!”), subestimare („Sigur, ce naiba, este doar cancer … „), întrebări retorice (” Ce, spiritul tău are cancer? „), dublu înțelegere (” Pariez că dacă faci asta, vei comunica cu spiritele în cel mai scurt timp … „) și jocularitatea („Fă-i să-ți repare spatele rău în timp ce te„ ocupi ”.) ar trebui să fie considerate toate forme de ironie verbală. Diferențele dintre aceste dispozitive retorice (tropi) pot fi destul de subtile și se referă la reacțiile emoționale tipice ale ascultătorilor și la obiectivele retorice ale vorbitorilor. Indiferent de diferitele moduri în care teoreticienii clasifică tipurile de limbaj figurativ, persoanele din conversație care încearcă să interpreteze intențiile vorbitorilor și obiectivele discursului nu identifică în general, după nume, tipurile de tropi folosiți.

Ironia verbală și aluzia ecologică

Aluzia ecoică este componenta principală implicată în transmiterea sensului verbal ironic. Este cel mai bine descris ca un act de vorbire prin care vorbitorul reprezintă simultan un gând, credință sau idee și atribuie implicit această idee altcuiva care este greșit sau înșelat. În acest fel, vorbitorul se disociază în mod intenționat de idee și își transmite disidența tacită, oferind astfel un sens diferit rostirii lor. În unele cazuri, vorbitorul poate oferi o disociere mai puternică față de gândul reprezentat implicând, de asemenea, derizoriu față de idee sau ridiculizând exterior persoana sau persoanele cărora le atribuie.

Aluzie ecoică, ca și alte forme de verbal ironie, se bazează pe indicii dezambiguizante semantic pentru a fi interpretate corect. Aceste indicii apar adesea sub formă de markeri paralingvistici, cum ar fi prosodia, tonul sau tonul, precum și indicii nonverbale, cum ar fi gestul mâinii, expresia feței și privirea ochiului. markers este după cum urmează:

• Persoana 1: nu voiam să mănânc tortul, știi.
• Persoana 2: interesant, așa arăta făceai, dar trebuie să mă fi înșelat.

Din simpla analiză semantică, Persoana 2 pare să creadă Persoana 1.Totuși, dacă acestei conversații i se oferă contextul în care Persoana 2 intră pe Persoana 1 pe cale să mănânce niște tort și Persoana 2 care își exprimă propoziția într-un ritm de vorbire scăzut semnificativ și un ton redus, interpretarea „Trebuie să fi greșit ” schimbări. În loc să fie luată ca persoana 2 care crede persoana 1, enunțul amintește de cineva care ar crede persoana 1, în timp ce transmite implicația persoanei 2 că acel individ ar fi considerat credibil. Din aceasta, persoana 2 neagă posibila interpretare pe care o crede persoana 1.

Ironie dramatică

Ironia dramatică exploatează dispozitivul de a oferi spectatorului o informație despre care cel puțin unul dintre personajele din narațiune nu știe (cel puțin conștient) ), plasând astfel spectatorul cu un pas înainte de cel puțin unul dintre personaje. Connop Thirlwall în articolul său din 1833 Despre Ironia lui Sofocle a subliniat inițial rolul ironiei în dramă. Oxford English Dictionary definește ironia dramatică ca:

incongruența creată atunci când semnificația (tragică) a discursului sau acțiunilor unui personaj este dezvăluită publicului, dar necunoscută personajului în cauză; dispozitivul literar atât de folosit, orig. în tragedia greacă.

Potrivit lui Stanton, ironia dramatică are trei etape – instalare, exploatare și rezoluție (adesea numită și pregătire, suspendare și rezoluție) —Producerea conflictului dramatic în ceea ce se bazează sau se pare că se bazează un personaj, contrariul fiind cunoscut de observatori (în special publicul; uneori și altor personaje din dramă) ca fiind adevărat. În rezumat, înseamnă că cititorul / privitorul / ascultătorul știe ceva de care unul sau mai multe dintre personajele din piesă nu știu.

De exemplu:

• În City Lights, publicul știe că personajul lui Charlie Chaplin nu este milionar, dar fata oarbă de flori (Virginia Cherrill) îl crede bogat.
• În North by Northwest, publicul știe că Roger Thornhill (Cary Grant) nu este Kaplan; Vandamm (James Mason) și complicii săi nu. Publicul știe, de asemenea, că Kaplan este un agent fictiv inventat de CIA; Roger (inițial) și Vandamm (în tot) nu.
• În Othello, publicul știe că Desdemona i-a rămas fidel lui Othello, dar Othello nu. Publicul știe, de asemenea, că Iago intenționează să provoace căderea lui Othello, fapt ascuns lui Othello, Desdemona, Cassio și Roderigo .
• În „Cask of Amontillado”, cititorul știe că Montresor intenționează să ucidă Fortunato, în timp ce Fortunato crede că sunt prieteni.
• În The Truman Show, privitorul își dă seama că Truman se află într-o emisiune de televiziune, dar Truman însuși doar află treptat acest lucru.
• În timpul alegerilor prezidențiale din 1960, o femeie mai în vârstă ar fi tachinat-o pe John F. Kennedy la un eveniment de campanie pentru urmărirea președinției, în ciuda relativității sale tinerețe, spunând „Tânăr, este prea devreme”. a fost diagnosticat cu boala Addison în 1947 – medicul curant estimând că nu va mai trăi încă un an – pe lângă faptul că suferă de multe alte afecțiuni cronice medicale care necesitau până la o duzină de medicamente zilnice până la președinția sa nu au fost dezvăluite public (sau recunoscute, în cazul diagnosticului lui Addison) decât după moartea sa. Kennedy a răspuns femeii în vârstă spunând: „Nu, ma” am. Acesta este timpul meu. ”

Ironia tragică

Ironia tragică este o categorie specială de ironie dramatică. Într-o ironie tragică, cuvintele și acțiunile personajelor contrazic situația reală, pe care spectatorii o realizează pe deplin. Oxford English Dictionary definește acest lucru ca:

incongruența creată atunci când semnificația (tragică) a discursului sau acțiunilor unui personaj este dezvăluită publicului, dar necunoscut personajului în cauză, dispozitivul literar atât de folosit, originar în tragedia greacă.

Drama greacă antică a fost caracterizată în special de ironie tragică, deoarece publicul era atât de familiarizat cu legendele încât majoritatea pieselor au dramatizat. Sofocle „Oedipus Rex oferă un exemplu clasic de ironie tragică la maxim. Colebrook scrie:

Ironia tragică este exemplificată în drama antică …. Publicul a urmărit desfășurarea unei drame, știind deja rezultatul ei … Sofocle „Oedip Regele, de exemplu,„ noi ”(audiența) putem vedea la ce este orb Oedip. Omul pe care îl ucide este tatăl său, dar el nu știe.

Mai mult, Oedip jură să găsească criminalul și îl blestemă pentru ciuma pe care a provocat-o, neștiind că criminalul pe care l-a înjurat și a promis că va găsi este el însuși. Publicul știe că însuși Oedip este criminal pe care îl caută; Oedip, Creon și Iocasta nu.

Ironia are o parte din fundamentul său în percepția privitorului asupra paradoxului care apare din probleme insolubile. De exemplu, în piesa William Shakespeare Romeo și Julieta, când Romeo o găsește pe Julieta într-un somn drogat, asemănător morții, publicul știe că Julieta i-a falsificat moartea, totuși Romeo crede că este cu adevărat moartă și se sinucide. La trezire pentru a-și găsi amantul mort lângă ea, Juliet se înjunghie cu un pumnal și astfel se sinucide. .

Ironie situațională

Ironia situațională este o utilizare relativ modernă a termenului și descrie o discrepanță accentuată între rezultatul scontat și rezultatele reale într-o anumită situație .

Lars Elleström scrie:

Ironia situațională … este definită în cea mai mare măsură ca o situație în care rezultatul este incongruent ceea ce era de așteptat, dar este, de asemenea, mai general înțeles ca o situație care include contradicții sau contraste clare.

De exemplu:

• Când John Hinckley a încercat să-l asasineze pe Ronald Reagan, toate împușcăturile sale au ratat inițial președintele; cu toate acestea, un glonț a ricoșat din limuzina prezidențială antiglonț și l-a lovit pe Reagan în piept. Astfel, un vehicul făcut pentru a-l proteja pe președinte de focuri de armă a direcționat în schimb focul către președinte.
• The Wonderful Wizard of Oz este o poveste a cărei intrigă se învârte în jurul ironiei situaționale. Dorothy călătorește la un vrăjitor și își îndeplinește cerințele provocatoare pentru a merge acasă, înainte de a descoperi că are abilitatea de a se întoarce acasă tot timpul. Sperietoarea tânjește după inteligență, doar pentru a descoperi că este deja un geniu, iar Tin Woodman tânjește să aibă o inimă, doar pentru a descoperi că este deja capabil de dragoste. Leul, care la început pare a fi un laș plângător, se dovedește a fi îndrăzneț și neînfricat. Oamenii din Orașul de Smarald au crezut că Vrăjitorul este o zeitate puternică, doar că au descoperit că este un bătrân bătătorit, excentric, fără puteri speciale.
• În povestea lui O. Henry „Darul magilor”, un tânăr cuplu este prea sărac pentru a-și cumpăra reciproc cadouri de Crăciun. Soția își taie părul prețuit pentru a-l vinde unui producător de peruci. pentru bani pentru a-i cumpăra soțului ei un lanț pentru ceasul de buzunar de moștenire. Ea este șocată când află că el și-a amanetat ceasul pentru a-i cumpăra un set de faguri pentru părul ei lung, frumos și prețuit. „Dubla ironie constă în felul particular în care așteptările lor au fost împiedicate”.

Ironia cosmică (ironia sorții)

Expresia ironie cosmică sau „ironia sorții” provine din noțiunea că zeii (sau Soartele) se amuză jucând cu mintea muritorilor cu intenție ironică deliberată. În strânsă legătură cu ironia situațională, ea apare din contraste ascuțite între realitate și idealurile umane, sau între intențiile umane și rezultatele efective. Situația rezultată este contrară în mod pronunțat a ceea ce era așteptat sau intenționat.

Conform lui Sudhir Dixit, „Ironia cosmică este un termen care este de obicei asociat cu Hardy. … Există un sentiment puternic de deus ostil. ex machina în romanele lui Hardy. „În Tess of the” Urbervilles „există mai multe cazuri de acest tip de ironie.” Urmează un exemplu:

S-a făcut „dreptate” și președintele Nemuritorilor (în expresia ylschileană) își încheiase sportul cu Tess.

Ironie istorică

Când istoria este văzută prin ochii moderni, apar adesea contraste puternice între modul în care personajele istorice văd viitorul lumii lor și De exemplu, în anii 1920, New York Times a disprețuit în repetate rânduri cuvinte încrucișate. În 1924, a plâns „risipa păcătoasă din descoperirea cu totul inutilă a cuvintelor ale căror litere se vor încadra într-un model prestabilit.” În 1925, a spus „întrebarea dacă puzzle-urile sunt benefice sau dăunătoare nu are nevoie urgentă de un răspuns. Evident, nebunia se stinge repede. „Astăzi, niciun ziar american nu este mai strâns identificat cu cuvintele încrucișate decât The New York Times.

Într-un exemplu mai tragic de ironie istorică, ceea ce oamenii se referă acum la „Primul război mondial” a fost numit de HG Wells „războiul care va pune capăt războiului”, care a devenit în curând „războiul pentru a pune capăt războiului” și „războiul pentru a pune capăt tuturor războaielor”, iar acest lucru a devenit un truism răspândit, aproape un clișeu. Ironia istorică este, prin urmare, un subset al ironiei cosmice, dar în care elementul timpului va juca un rol.Un alt exemplu ar putea fi cel al războiului din Vietnam, unde în anii 1960 SUA au încercat să oprească Viet Cong (Viet Minh ) preluând Vietnamul de Sud. Cu toate acestea, este un fapt adesea ignorat că, în 1941, SUA au sprijinit inițial Viet Minh în lupta sa împotriva ocupației japoneze.

În introducerea la Ironia istoriei americane, Andrew Bacevich scrie:

După 11 septembrie, administrația Bush și-a anunțat intenția de a aduce libertatea și democrația oamenilor din Orientul Mijlociu. Ideologii din cadrul administrației Bush s-au convins că puterea americană, angajată în mod adecvat, ar putea transforma acea regiune … Rezultatele vorbesc de la sine.

Praful de pușcă a fost, potrivit la consensul academic predominant, descoperit în secolul al IX-lea de alchimiștii chinezi care caută un elixir al nemuririi.

Ironia istorică include și inventatorii uciși de propriile creații, precum William Bullock – cu excepția cazului în care, datorită naturii invenția, riscul de moarte a fost întotdeauna cunoscut și acceptat, ca în cazul lui Otto Lilienthal, care a fost ucis prin zborul unui planor din propria sa idee.

În anumite tipuri de ironie situațională sau istorică, un adevărul faptic este evidențiat de ignoranța completă a unei persoane față de acesta sau de credința sa în opusul său. Cu toate acestea, această stare de lucruri nu se produce prin designul uman. În unele contexte religioase, astfel de situații au fost văzute ca lucrarea deliberată a providenței divine pentru a sublinia adevărurile și pentru a t mătușa oamenilor pentru că nu au fost conștienți de ei atunci când ar fi putut fi ușor luminați (acest lucru este similar cu utilizarea umană a ironiei). Astfel de ironii sunt adesea mai evidente, sau mai izbitoare, atunci când sunt privite retrospectiv în lumina evoluțiilor ulterioare care fac adevărul situațiilor din trecut evident pentru toți.

Alte exemple proeminente de rezultate considerate acum contrare așteptărilor includ:

• În hotărârea Dred Scott împotriva Sandford din 1856, Curtea Supremă a Statelor Unite a considerat că al cincilea amendament interzicea orice lege care ar priva un deținător de sclavi de proprietățile sale, cum ar fi sclavii săi, asupra incidenței migrației pe teritoriul liber. Deci, într-un anumit sens, Curtea Supremă a folosit Declarația drepturilor pentru a refuza drepturile sclavilor. De asemenea, judecătorul șef Taney a sperat că decizia va rezolva problema sclaviei, dar în schimb a contribuit la provocarea războiului civil american.
• În goana după aur din Kalgoorlie (Australia) din anii 1890, cantități mari de calaverita minerală puțin cunoscută (telurura de aur) au fost ironic identificate ca aurul prostului. Aceste depozite minerale au fost folosite ca o clădire ieftină material, și pentru umplerea gropilor și a gropilor. Când câțiva ani mai târziu, mineralul a fost identificat, a existat o goană minoră la aur pentru excavarea străzilor.
• Ultima conversație a lui John F. Kennedy a fost ironică în lumina de evenimente care au urmat câteva secunde mai târziu. Așezată în rândul de mijloc al limuzinei prezidențiale din Dallas, prima doamnă din Texas, Nellie Connally, ar fi comentat: „Domnule președinte, nu puteți spune că Dallas nu„ vă iubește ”. Kennedy a răspuns: „Asta este foarte evident.” Imediat după aceea, a fost rănit de moarte.
• În 1974, Comisia pentru siguranța produselor de consum din SUA a trebuit să reamintească 80.000 de butoane de rever care promovează „siguranța jucăriilor” deoarece butoanele aveau muchii ascuțite, foloseau vopsea de plumb și aveau cleme mici care puteau fi rupte și ulterior înghițite.
• Introducerea broaștelor de trestie în Australia pentru a controla gândacul de trestie nu numai că nu a reușit să controleze dăunătorul, ci și a introdus, în broaștele în sine, un dăunător mult mai grav.