Relațiile ortodoxe catolice-răsăritene

Răsăritul și Occidentul au fost două centre de influență de-a lungul istoriei creștine. În timp ce anterior exista o diviziune informală, în 1054 au fost emise formal excomunicații reciproce, rupând astfel relațiile și provocând schismă. Au avut loc mai multe încercări de vindecare a uniunii, mai ales la cel de-al doilea conciliu de la Lyon și la cel de la Florența, care în cele din urmă nu au avut succes. Singura împăcare care a avut loc este în crearea Bisericilor Catolice Orientale, care sunt, de asemenea, un punct de desconcertare pentru cei care au rămas ortodocși orientali.

Schism and strangementEdit

„Marea Schismă” conotează ruptura neîncetată a comuniunii dintre familiile catolice și ortodoxe. Istoricii despărțirii au recunoscut în mod tradițional, pe urmele lui Edward Gibbon, 1054 ca fiind bazinul de descompunere relațională între sferele estice și occidentale ale lumii creștine. În acest sens, schisma poate fi înțeleasă ca un eveniment; excomunicările reciproce emise în 1054. Ideea unei pauze definitive a fost, totuși, pusă sub semnul întrebării de o eroare mai contemporană, care minimizează importanța acestei date specifice.

Această defalcare a fost însă punctul culminant a unui proces de distanțare care s-a desfășurat de-a lungul secolelor anterioare. Prin urmare, schisma poate fi, de asemenea, înțeleasă, pe bună dreptate, ca un proces continuu de separare între estul grec și vestul latin care începe în jurul anului 900.

Cauza principală a schismei este adesea recunoscută ca fiind diferențele eclesiologice. În special, pretenția crescândă a episcopului Romei de jurisdicție universală. Preeminența acestui factor este totuși un punct foarte contestat; cu numeroși cărturari care acordă o importanță mai mare dezacordurilor teologice sau politice.

Nu este surprinzător faptul că relația imediat după schismă a fost una de animozitate, considerând că Augustin a diagnosticat originea morală a schismei ca „ură în rândul fraților”. Fenomenul înstrăinării culturale dintre vestul latin și estul grecesc este crucial pentru înțelegerea relației istorice dintre bisericile catolică și cea ortodoxă. Diferența a fost, pentru una, pronunțată în limba sferelor respective. Ca urmare, comunicarea a devenit mai tensionată. și mai multe lucrări seminale nu au fost traduse de ambele părți.

Acest lucru a condus la o diviziune a tradiției teologice în ambele medii. Teologii orientali s-au bazat mai mult pe opera filozofiei grecești, în timp ce în Occident era romanul. un sistem de drept care a pătruns în mintea teologilor.Una dintre divergențele cheie care au apărut a fost cu privire la natura și funcția Bisericii: ec clesiologie. Defalcarea relațională a fost evidențiată și de controversa filioque, unde Roma în 1014 a inserat clauza „și Fiul” (filioque în latină) pentru a descrie procesiunea Duhului Sfânt în Crezul de la Niceea. Ortodocșii susțin că această modificare a fost făcută în încălcarea canonului 7 al Sinodului din Efes.

Al doilea Sinod de la LyonEdit

Al doilea Sinod de la Lyon din 1274 a fost o tentativă de reconciliere chemată de Papa Grigorie al X-lea. peste 300 de episcopi, care au discutat despre unirea Răsăritului și a Occidentului. Papa Grigorie al X-lea a spus Liturghie pentru sărbătoarea lui Petru și Pavel la care au participat ambele părți. Grecii au admis clauza Filioque contestată, care a permis să se ajungă momentan la reunificare. Cu toate acestea, a durat doar scurt timp, pentru că în timp ce împăratul Mihail al VIII-lea Paleolog era entuziasmat de reuniune, clerul oriental s-a opus în mare măsură deciziilor sinodului. împărat, a respins uniunea.

Consiliul FlorențeiEdit

Conciliul de la Ferrara-Florența din 1438-1445 a fost cel mai notabil efort istoric pentru realizarea unității ecumenice. Biserica occidentală a trimis scrisori omologilor lor greci entuziasmați de unitatea viitoare. Ei s-au adunat cu intenția de a ajunge la un acord doctrinar și a pune capăt schismei. Grecii prezenți au acceptat în cele din urmă clauza filioque, precum și perspectiva latină asupra Euharistiei, purgatoriului și primatului papal.

Taurul unității, Laetentur Caeli, a dus la o reunificare completă; fiind proclamat de reprezentanții tuturor celor cinci scaune patriarhale. Dovezile unității s-au văzut cel mai senzațional în participarea la liturghii reciproce, precum și în creșterea aprecierii pentru tradițiile patristice respective.

Din păcate, acest lucru a durat scurt, datorită faptului că ortodocșii orientali au decis să respingă ulterior unirea, condusă de sentimentele anti-occidentale ale clasei inferioare. Împreună cu antagonismul, a existat un dezacord continuu cu privire la problemele teologice tratate în Conciliu: primăria filioque, purgatoria și papală. Ortodocșii au susținut că Florența nu ar trebui considerată un Sinod Ecumenic valid, întrucât nu urma metoda tradițională. În cele din urmă, Florența a servit la evidențierea dificultății copleșitoare a unificării.

Eastern Catholic ChurchesEdit

În ciuda eșecului Florenței, relațiile au fost destul de puternice în secolele următoare. Bisericile catolice răsăritene au ieșit dintr-o mișcare care a încercat să intre în comuniune deplină cu Papa, păstrând în același timp elemente ale practicilor lor liturgice tradiționale și ale regulilor canonice. Există o serie de biserici catolice orientale, care includ (dar nu se limitează la):

• Biserica greco-catolică melkită
• Biserica greco-catolică ucraineană
• Syro- Biserica Catolică Malabar
• Biserica Catolică Caldeeană
• Biserica Maronită
• Biserica Catolică Armenească
• Biserica Catolică Syro-Malankara

Mulți ortodocși au criticat ceea ce peiorativ numesc „uniatism”, ca metodă inadecvată de vindecare a despărțirii. Teologul și episcopul ortodox lider Kallistos Ware a descris această abordare a catolicilor, în special a Societății lui Iisus, drept o „politică a calului troian”. De fapt, protopopul Vladislav Tsypin a susținut chiar că astăzi acesta este factorul principal care îi împiedică pe ortodocși și catolici să promoveze relații mai bune. Cei care sunt în favoarea uniaților, în general catolici, privesc aceste biserici ca pe o punte între cele două comunități creștine care lucrează spre reunificare deplină. Cu toate acestea, după Conciliul Vatican II, Biserica Catolică s-a distanțat de uniatism ca abordare pentru a găsi o unitate durabilă.