Deși doctrina suveranității a avut un impact important asupra evoluțiilor din interiorul statelor, cea mai mare influență a fost în relațiile dintre state. Dificultățile aici pot fi urmărite de declarația lui Bodin conform căreia suveranii care adoptă legile nu pot fi legați de legile pe care le fac (majestas est summa in cives ac subditos legibusque soluta potestas). Această afirmație a fost deseori interpretată în sensul că un suveran nu este responsabil față de nimeni și nu este obligat de nicio lege. Cu toate acestea, o lectură mai atentă a scrierilor lui Bodin nu susține această interpretare. El a subliniat că, chiar și în privința propriilor cetățeni, suveranii sunt obligați să respecte anumite reguli de bază derivate din legea divină, legea naturii sau a rațiunii și legea comună tuturor națiunilor (jus gentium), precum și legile fundamentale ale statului care determină cine este suveranul, cine reușește să primească suveranitatea și ce limitează puterea suverană. Astfel, suveranul lui Bodin era restricționat de legea constituțională a statului și de legea superioară care era considerată obligatorie pentru fiecare ființă umană. De fapt, Bodin a discutat ca fiind obligatorii pentru state multe dintre acele reguli care au fost ulterior țesute în țesătura dreptului internațional. Cu toate acestea, teoriile sale au fost folosite pentru a justifica absolutismul în ordinea politică internă și anarhia în sfera internațională.
Această interpretare a fost dezvoltată până la concluzia sa logică de Hobbes în Leviathan (1651), în care suveranul era identificat mai degrabă cu puterea decât cu legea. Legea este ceea ce suveranii comandă și nu le poate limita puterea: puterea suverană este absolută. În sfera internațională, această condiție a condus la o stare perpetuă de război, deoarece suveranii au încercat să-și impună voința cu forța tuturor celorlalți suverani. Această situație s-a schimbat puțin de-a lungul timpului, statele suverane continuând să revendice dreptul de a fi judecători în propriile controverse, de a-și impune prin război propria concepție a drepturilor lor, de a-și trata proprii cetățeni în orice mod li se potrivește și de a reglementa viața lor economică cu totală ignorare a posibilelor repercusiuni în alte state.
În secolul XX au început să apară restricții importante asupra libertății de acțiune a statelor. Convențiile de la Haga din 1899 și 1907 au stabilit reguli detaliate care guvernează desfășurarea războaielor pe uscat și pe mare. Pactul Societății Națiunilor, precursorul Națiunilor Unite (ONU), a restricționat dreptul de a duce război, iar Pactul Kellogg-Briand din 1928 a condamnat recursul la război pentru soluționarea controverselor internaționale și utilizarea acestuia ca instrument de politica națională. Au fost urmate de Carta ONU, care a impus statelor membre datoria de a „soluționa disputele lor internaționale prin mijloace pașnice în așa fel încât pacea și securitatea internațională și justiția să nu fie puse în pericol” și a completat-o cu măsura în care toți membrii „se vor abține în relațiile lor internaționale de amenințarea sau utilizarea forței” (articolul 2). Cu toate acestea, Carta a menționat, de asemenea, că ONU „se bazează pe principiul egalității suverane a tuturor membrilor săi”.
Ca urmare a acestor evoluții, suveranitatea a încetat să fie considerată sinonimă cu puterea nerestricționată. au acceptat un corp considerabil de legi care le limitează dreptul suveran de a acționa după bunul plac. Aceste restricții asupra suveranității sunt de obicei explicate ca derivând din consimțământ sau autolimitare, dar se poate demonstra cu ușurință că, în unele cazuri, statele au fost considerate ca fiind obligate de anumite reguli ale dreptul internațional, în ciuda lipsei unor dovezi satisfăcătoare că aceste reguli au fost acceptate în mod expres sau implicit de către aceștia. În schimb, regulile noi nu pot fi impuse în mod obișnuit unui stat, fără consimțământul acestuia, prin voința altor state. În acest mod s-a realizat un echilibru între nevoile societății internaționale și dorința statelor de a-și proteja suveranitatea în măsura maximă posibilă.