Politica monetară a fost cel mai popular tip de stimul economic de la criza financiară globală din 2008. Băncile centrale au redus ratele dobânzii pentru a încuraja băncile să împrumute și consumatorii să împrumute. Când aceste strategii au eșuat, băncile centrale au început programe de relaxare cantitativă care implicau achiziționarea de active cu probleme sau obligațiuni de stat pentru a crește suma de numerar în circulație și pentru a obține aceleași rezultate.
Stimul fiscal a fost mult mai puțin obișnuit cu multe guverne care reduc cheltuielile și cresc impozitele. Deși există o mulțime de dezbateri pe această temă, există puține îndoieli că reducerile cheltuielilor și impozitele mai mari duc la o creștere economică mai lentă. Aceste eforturi ar putea submina obiectivele politicii monetare prin compensarea oricăror îmbunătățiri. Unii economiști consideră că acesta este motivul pentru care economia globală nu a reușit să-și revină în mod semnificativ după criza din 2008.
În acest articol, vom analiza diferențele cheie dintre acestea abordările și modul în care acestea pot fi combinate cu cel mai eficient stimul economic.
Limitele politicii monetare
Scopul politicii monetare este de a controla oferta de bani pentru a promova ocuparea forței de muncă stabile, prețurile și creșterea economică. Deoarece nu poate controla direct economia, există limite ale puterii politicii monetare în atingerea acestor obiective.
O capcană de lichiditate apare atunci când eforturile unei bănci centrale de a injecta lichiditate într-o economia nu reușește să scadă ratele dobânzii și să stimuleze creșterea economică. Adesea, acest lucru se întâmplă atunci când oamenii încep să acumuleze bani mai degrabă decât să-i cheltuiască pe bunuri și servicii. Aceste acțiuni tind să împingă ratele dobânzii pe termen scurt către zero, deoarece prețurile de consum rămân stagnante. Când se întâmplă acest lucru, băncilor centrale le mai rămân câteva opțiuni tradiționale de politică monetară pentru a combate problema.
Deflația are loc atunci când rata inflației scade sub zero și crește valoarea banilor reali peste timp. Deoarece prețurile scad, consumatorii tind să acumuleze mai mulți bani și să exacerbeze problema în timp, ceea ce se numește o spirală deflaționistă. Deflația crește, de asemenea, valoarea reală a datoriilor și poate duce la o recesiune în economie, deoarece întreprinderile și consumatorii se luptă să ramburseze datoriile și insistă să economisească numerar și să investească capital.
Stimul fiscal vs. Austeritate
Scopul politicii fiscale este de a ajusta cheltuielile guvernamentale și ratele de impozitare pentru a promova multe dintre aceleași obiective ca și politica monetară – o economie stabilă și în creștere. La fel ca politica monetară, politica fiscală singură nu poate controla direcția unei economii.
Stimulul fiscal este creșterea cheltuielilor guvernamentale sau a transferurilor pentru a stimula creșterea economică. În majoritatea cazurilor, această creștere a cheltuielilor crește rata de creștere a datoriei publice cu speranța că îmbunătățirile economice vor contribui la umplerea golului. Guvernele care acționează pentru stimularea economiei pot decide, de asemenea, reducerea cotelor impozitului pentru a pune mai mulți bani în buzunarele întreprinderilor și consumatorilor pentru a încuraja cheltuielile.
Austeritatea este procesul opus prin care un guvern reduce cheltuielile și crește impozitele pentru a reduce datoria și a-și îmbunătăți nivelul financiar. Adesea, acest lucru duce la o scădere a creșterii economice, deoarece consumatorii și întreprinderile cheltuiesc mai mulți bani pe impozite și se bazează mai puțin pe proiecte guvernamentale sau locuri de muncă ca sursă de venit. Aceste măsuri sunt adesea adoptate de creditori terți care doresc să asigure rambursarea datoriilor.
Conflictele de politici
Politica fiscală este uneori contrară politicii monetare, mai ales în perioadele de mare incertitudine economică. După apariția unei recesiuni economice, băncile centrale încearcă adesea să stimuleze economia, făcând capitalul mai accesibil consumatorilor și întreprinderilor. O politică fiscală ar putea adopta o abordare diferită prin reducerea cheltuielilor guvernamentale și creșterea impozitelor, ceea ce poate afecta de fapt cheltuielile întreprinderilor și consumatorilor și poate compensa orice efecte favorabile creșterii.
Guvernele pot lua aceste acțiuni pentru îmbunătățirea finanțelor publice sau pentru a satisface cerințele băncilor și creditorilor internaționali. De exemplu, Grecia a fost nevoită să fie supusă austerității fiscale de către creditorii săi europeni, ceea ce a sfârșit prin a-și încetini dramatic ritmurile de creștere. Acest lucru a fost contrar – și, în cele din urmă, anulat – politica băncii centrale europene cu dobândă mică, care încerca să stimuleze creșterea în zona euro.
Majoritatea economiștilor sunt de acord că o combinație de politică monetară și fiscală pro-creștere este necesară pentru a sprijini cu adevărat creșterea.
Concluzia
Politica monetară și politica fiscală sunt cele mai populare instrumente pentru promovarea unei economii sănătoase în timp. Deși aceste politici au aceleași obiective, ele nu funcționează întotdeauna pe aceleași căi.Politica monetară poate promova creșterea economică prin rate ale dobânzii scăzute, dar politica fiscală ar putea constrânge creșterea prin impozite mai mari și reducerea cheltuielilor publice – iar aceste eforturi pot ajunge să se anuleze reciproc.